Depresiunea “Între Râmnice” se află în partea de sud-est a României, având o suprafaţă de 66,7 Km2. Lungimea este de 14,5 km, iar lăţimea de 3,2 km în nord, 6,3 km în centru şi 4,3 km în sud. Din punct de vedere al organizării administrative, peste depresiunea “Între Râmnice” se suprapun în mare parte, comunele Jitia şi Vintileasca din judeţul Vrancea, şi comuna Bisoca din judeţul Buzău. Populaţia celor 3 comune adunată împreună, este de cca. 7000 de locuitori.
Este o depresiune subcarpatică situată la poalele sudice ale Munţilor Vrancei, din Curbura Carpaţilor, care se dezvoltată în bazinul superior al râului Râmnicu Sărat şi al afluenţilor săi, Sărăţelul şi Râmnicelul. Ea se încadrează între versanţii vestici a bordurii carpatice şi Dealurile Înalte, ce o închid de la nord la sud, după cum urmează: peretele muntos (Muntele Furu-1416m) în vest, Piscul lui Andrei – Vârful Gurbănesii-923 la nord, Dealurile Înalte Vestice (Dealul Roşu-944m) în est şi Muntele Ulmuşoru-943m, Dealul Şindrila-900m, Dealul Bisoca970m, la sud.
O caracteristică dominantă a depresiunii este relieful frământat şi pitoresc, cu aşezări risipite, izolate, unde se păstrează comori de artă populară autentică.
În literatura de specialitate au fost folosite denumiri diferite precum, Depresiunea Jitia-Bisoca (Şt. Mateescu-1927), Depresiunea Bisoca-Neculele (N. Al. Rădulescu-1937) şi Depresiunea ” Între Râmnice” (H. Grumăzescu-1973). Ultima denumire a fost considerată cea mai potrivită, datorită faptului că geneza depresiunii este strâns legată de activitatea morfogenetică a râului Râmnicu Sărat şi a afluentului acestuia de pe partea stângă, Râmnicelul.
Aşezată la o răscruce geografică şi istorică, teritoriul acestei zone depresionare a constituit un punct de legătură între munte şi câmpie, între zone etnografice şi folclorice ca cele de pe Valea Râmnicului, Ţara Bârsei, Covasna, Vrancea şi Buzău.
Fundamentul zonei este constituit din roci mediterane, nisipuri şi argile, aşezate într-o înclinare pericarpatică. Aici întâlnim versanţi abrupţi, supuși eroziunii şi alunecărilor de teren.
Relieful s-a format aici în cea mai mare parte, prin acţiunea apelor curgătoare din bazinul superior al văii Râmnicului Sărat. Datorită diferenţierii rocilor şi a faptului că pot fi uşor erodate, apele curgătoare au realizat aici forme spectaculoase, care constitue adevărate puncte de atracţie turistică. O largă răspândire o au rocile tari, dar foarte solubile (sarea), acoperite de roci moi şi semitari, cu indice mare de plasticitate (marne, gresii, conglomerate şi brecia sării).
În Subcarpaţii de Curbură sarea s-a depus în urmă cu circa 20 milioane de ani, într-o perioadă în care această regiune era ocupată de apele unei mări calde cu numeroase lagune puţin adânci. Concomitent cu acumularea sării, prin evaporare, apele râurilor carpatice transportau cantităţi mari de aluviuni care seamestecau cu depozitele salifere. Ulterior au avut loc mişcări de cutare a straturilor, iar sarea fiind mai plastică a străpuns cutele tinzând să se apropie de suprafaţă. Acest fenomen a fost descris pentru prima dată de savantul roman Ludovic Mrazec, care a introdus în ştiinţă noţiunea de “cute diapire” pentru a denumi cutele cu sâmburi de sare.
În prezent sarea apare la suprafaţă în numeroase locuri din depresiune fie în stare pură, fie în amestec cu diferite alte roci, în acest caz fiind numită “brecia sării”. Arealele de apariţie asăriisunt puse în evidenţă de diferite denumiri de locuri: Dealul Sării, Sărăţel, Pârâul Sărat, Sarea Roşie, Calea Sării etc.
Privită în ansamblu, depresiunea are un caracter neregulat datorită prezenţei în interiorul ei a unor măguri, care pe alocuri depăşesc altitudinea de 800m şi a unor culmi perpendiculare ce se desprind din povârnişul montan, ce se leagă de măguri prin şei. În acest cadru, plafonul interfluviilor coboară ameţitor de pe pantele muntelui până în dreptul şeilor, pentru a se ridica brusc pe faţa lor vestică spre vârful măgurilor. Din aceste puncte, încpe din nou să coboare, spre est în valea Râmnicelului şi spre sud în valea Râmnicului Sărat. În centrul depresiunii se află un platou numit Podul Mândru – Plaiul lui Cojan, fiind o prelungire a unui pinten ce se desprinde din coasta muntelui Piatra-1300 m. Ca urmare a agresiunii apei asupra sării aflată aproape de suprafaşa solului, s-au declanşat o serie de prăbuşiri subterane, care au dus la apariţia unor microdepresiuni pseudo-carstice circulare sau eliptice. Umplându-se cu apă, ele au dus la formarea unei salbe de lacuri cu apă dulce, patru dintre ele aflându-se pe acest platou la distanţe mici unele de altele. Chiar dacă au luat naştere prin procese carstice pe sare, existenţa unei plăci de gresie eocenă, a acţionat ca un izolant între formaţiunea de sare de sub ea şi apa de la suprafaţă. Cel mai mare este Lacul Vintileasca (Lacul Mare), cu o formă bine conturată, urmat de Lacul lui Giurgiu, Lacul de la Cruce şi Lacul de la Buduroi.
Un alt fenomen care şi-a pus amprenta asupra reliefului din Depresiunea Între Râmnice, sunt alunecările de teren. Acestea au afectat jumătate din suprafaţa depresiunii, contribuind la aspectul de relief frământat, cu maluri râpoase şi ravene. Tipică pentru acestă depresiune este spectaculoasa alunecarea de la “Huma Roşie” sau “Sarea Roşie”, cum îi spun localnicii. Este o alunecare curgătoare profundă, cu o suprafaţă afectată de cca. 6ha. Ea s-a dezvoltat în malul stâng al pârâului Sărăţel sub Podul Mândru – Plaiul lui Cojan, având o lungime de cca. 350m şi o lăţime ce variază între 200 (în punctul de desprindere) şi 30m (în partea centrală). Versantul afectat are o înclinare medie de 25-30 grade şi o înălţime a pereţilor ce variază între 2 şi 12m. În spaţiul afectat cel mai mare aven poate ajunge la un diametru de 2m şi o adâncime de 5m. În prezent alunecarea este în plină evoluţie, având o vechime de cca 55 de ani (conform informaţiilor obţinute de la localnici).
În depresiune mai apar alunecări asemănătoare pe versanţii pâraielor Moldoveanu, Suleriţa, Pârâul Mare ş.a. Cele mai rapide evoluţii ale acestor alunecări, se produc în anii ploioşi. Din păcate, terenurile afectate de astfel de fenomene naturale sunt complet degradate şi inutilizabile.
Valea Râmnicului traversează depresiunea pe o direcţie oblică şi pe o distanţă de 11 km. Ea şi-a creat aici 10 nivele de terasă, cu o mai bună reprezentare a celor de-a opta şi a noua (160-170m, respectiv 190-220m).
Reţeaua hidrografică a depresiunii, este alcătuită din râuri şi pârâuri colectate de Râmnicul Sărat, al cărui bazin hidrografic se desfăşoară pe o supreafaţă totală de cca. 1000km2. Principalele râuri împreună cu afluienţii lor, vin să completeze frumuseţile oferite de relief, izvoarele şi cursurile lor oferind turiştilor privelişti minunate. Dintre acestea mai reprezentative sunt: Izvoarele Râmnicului, de sub muntele Furu, Izvoarele Râmnicelului, ce izvorăşte de sub munţii Stejic şi Muntioru, cursul superior al Văii Râmnicului , Valea Sărăţelului, Valea Râmnicelului.
Râmnicul Sărat izvorăşte din punctul numit „Poiana Boului”, aflată pe versantul sud-vestic al masivului Furu, la altitudinea de 1360m. Râul străbate zona montană pe o distanţă de cca. 10 km., cu rupturi de pantă şi cascade, apoi pătrunde în bazinul depresionar „Între Râmnice”. Aici valea se lărgeşte mult şi, pe o distanţă de 11km râul adună numeroşi afluienţi care străbat malurile de sare ce se ivesc de-o parte şi de alta a albiei sale. Afluienţii de pe stânga sunt: Sărăţel, P. Cerbului, şi Râmnicelul; afluienţii de pe dreapta: P. Moldoveanul şi P. Sărat. În aval de centrul comunei Jitia, după confluienţa cu Râmnicelu, Râmnicul părăseşte depresiunea strecurându-se printr-un defileu numit „Calea Sării”, situat între Dealul Roşu şi Dealul Sării.
Sursele de alimentare ale reţelei hidrografice le constituie în principal precipitaţiile lichide, urmate de topirea zăpezii şi scurgerea subterană, procentul participării acestora fiind diferit.
Apa freatică se găseşte la adâncimi variabile, putând fi uşor identificată în zona fântânilor de colectarea a apei potabile pentru consumul comunelor Vintileasca, Jitia şi Bisoca. Sursele de apă sunt utilizate în prezent numai pentru alimentarea cu apă potabilă şi menajeră a gospodăriilor populaţiei, precum şi a animalelor.
În cadrul depresiunii “Între Râmnice” s-au format de-a lungul timpului numeroase lacuri de origine pseudo-carstică, care îmbogăţesc peisajul din această zonă. Din acest mic univers lacustru face parte “Lacul Vintileasca”, cel mai întins, cunoscut sub mai multe denumiri: “Lacul Mare”, “Lacul de pe Plai” sau “Lacul fără Fund”. Ultimul nume este legat de o legendă locală, care povesteşte că în acest lac şi-au pierdut viaţa în trecut, animale şi oameni, tocmai datorită faptului că acesta nu are fund. Din informaţiile adunate de la localnici se confirmă, că până în anii ’60 ai secolului trecut, lacul avea o scurgere subterană, fapt ce ducea la o scădere apreciabilă a nivelului apei, în perioadele secetoase. În prezent această scurgere s-a închis, surpraplinul deversându-se printr-un canal construit în partea sa estică, în pârâul Cerbului. Astăzi lacul este lipsit de vegetaţie, fapt ce a favorizat dezvoltarea unei faune bogate (peşti şi crustacei), fiind amenajat pentru pescuit. Cadrul natural deosebit de pitoresc ce-l înconjoară, a dus la amenajarea unor spaţii de agrement pentru turişti. În apropiere, la nord-est de primul, se află un lac mai mic numit “La Buduroi”. Acesta se află într-o microdepresiune, fiind aproape în întregime acoperit cu vegetaţie şi într-un proces avansat de colmatare. Celelalte două lacuri, rezultate în urma unor procese asemănătoare cu primele două, sunt situate în partea sudică a Plaiului Cojan – Podul Mândru. Primul este “Lacul lui Giurgiu”, care are o formă alungită şi o adâncime de cca. 2,5m. Malurile lacului sunt invadate în mare parte de vegetaţie specifică, iar fauna piscicolă este şi ea prezentă. Lacul se pretează pentru amenajare piscicolă şi a unor spaţii de agrement pentru turişti. La cca. 200m nord de acesta, se află “Lacul de la Cruce”, având forma circular şi lipsit în totalitate de vegetaţie. Situat în trecut la o răscruce de drumuri, fapt căruia îi datorează numele, lacul se pretează amenajării piscicole, lucru neglijat până acum de autorităţi. Supraplinul acestui lac se varsă printr-o gură de scurgere, ce trece pe sub drumul ce leagă comunele Jitia şi Vintileasca, într-un lac mai mic aflat în proprietate particulară şi mai departe într-un afluient al pârâului Cerbu.
“Lacul lui Mirică”, mai puţin cunoscut şi cercetat, este situat în partea de est a satului Cerbu, în punctul numit “la Canton”. În trecut lacul se afla lâgănă gospodăria unui pădurar, Horhocescu Mirică, de la care provine şi numele lacului. Acesta are o suprafaţă mai mică, în compataţie cu cele de pe Plaiul lui Cojan, fiind în cea mai mare parte acoperit cu vegetaţie.
În satul Dealul-Sării, se află alte două lacuri: primul este situat în Poiana Negari, numit “Lacul cu Răchiţi”, iar cel de-al doilea, situat în apropierea bisericii satului, numit “Lacul de la Muchea-Naltă”.
Al treilea sector de lacuri, se află pe dealul Bisoca, în partea sudică a depresiunii. “La Lacuri”, este un complex format din trei lacuri ce nu depăşesc 2m adâncime, situate într-o microdepresiune înconjurată de o pădure de molid. “La Ogrăzi” este un lac mai mare, cu suprafaţa de cca. 80m2 şi o adâncime de cca. 2,5m, care prezintă pe maluri o vegetaţie specifică bogată (papură, iarba broaştei, sălcii şi arini). “Lacul Limpede” şi “Lacul Negru” sunt alte două lacuri din acestă zonă, având dimensiuni aproximativ asemănătoare cu cel prezentat înainte.
Sub aspectul biogeografic în cadrul depresiunii se întâlnesc pădurile de amestec (molid, fag). Vegetaţia naturală se compune din păduri de conifere, păduri de foiose şi pajişti. Vegetaţia lemnoasă a pădurilor este formată în cea mai mare parte din fag (Fagus sylvatica), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies). În stratul arbustiv întâlnim: lemnul râios (Euvomimus europaea), alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sangvinea), murul (Rubus hirtus). Plantele căţărătoare sunt reprezentate prin iederă (Hedera helix) şi carpin (Clemantis vitalba). Pajiştile şi fâneţele sunt formate din numeroase specii de ierburi şi graminee ca firuţa de fâneaţă (poa pratensis), păiuşul (festuca), diferite dicotiledonate, cimbrul ş.a. Valoarea furajeră a pajiştilor este bună datorită procentului mare de graminee, ceea ce explică şi existenţa unui sector zootehnic bine dezvoltat. În covurul subalpin apare afinul şi merişorul, iar în parchetele forestiere fragul, zmeurul şi murul.
Resursele animale sunt variate şi destul de bogate. Din specia mamiferelor cele mai representative sunt: ursul brun (Ursus artcos), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx), jderul (Martes martes), vulpea (Canis vulpes), mistreţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreola capreola), cerbul carpatin (Cervus elaphus), iepurele.
Dintre păsări amintim: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şorecarul comun (Buteo buteo), vinderelul roşu şi cel de seară (Falco tinnunculus şi F. vespertinus), uliul păsărar (Accipiter nisus), mierla gulerată (Turdus torquatus), forfecuţa (Loxia curvirostra), alunarul (Nucifraga caryocatactes), piţigoiul de munte (Parus montanus), pănţăruşul (Regulus regulus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactilus), ierunca (Tetrastes bonasia), piţigoiul moţat (Parus cristatus), piţigoi de brădet (Parus ater), huhurezul mare (Strix uralensis), precum şi păsările călătoare.
Fauna piscicolă este alcătuită în mare parte din specii precum: mreană (barbus), cleanul (Leuciscus cephalus), boişteanul (Phoxinus phoxinus), racul – în Lacul Mare, ş.a.
Mai trebuie menţionat faptul că această zonă face parte din “regiunea seismică Vrancea”, cea mai activă regiune seismică a ţării. Vrancea este un focar de cutremure adânci, care prin persistenţa şi izolarea lor, nu-şi gasesc perechea decât într-un singur punct similar din Munţii Hindu-Kuş din Afganistan. Seismicitatea este datorată mişcării a patru microplăci ce se interferează în dreptul Curburii Carpaţilor. Acestea sunt: placa Moesică – ce avansează spre nord sub Carpaţii Meridionali; microplaca Panonică – ce avansează spre est; placa Est-Europeană – ce pătrunde sub Carpaţii Orientali; microplaca Mării Negre, foarte activă – ce pătrunde sub Curbura Carpaţilor, fiind împinsă la rândul ei de o placă tectonică la fel de activă, şi anume cea Arabică.

Pătrunzând ca un golf înspre munte, bazinul Râmnicului Sărat a ușurat comunicarea (legătura) între așezările de munte și cele de câmpie. Valea Râmnicului a fost în trecut unul dintre vadurile transhumanţei, folosite de ciobanii din Ţara Bârsei şi Covasna, care coborau cu turmele la iernat în bălţile Dunărene. Relieful potrivit de înalt, având culmi domoale, peste care râul Râmnic a creat o vale largă cu terase, constituie un cadru – suport favorabil activității umane. O vegetație bogată și variată, resurse de sare și păcură, iată doar câteva argumente în favoarea locuirii din timpuri străvechi a Depresiunii ”Între Râmnice”.
Primele așezări atestate documentar în această zonă depresionară, sunt Bisoca și Neculele menționate în acte de danie emise de domnitorii Țării Românești în secolul al XVI-lea. Astfel, Bisoca este sat menționat în anii 1522-1523, când Radu de la Afumați dăruiește moștenitorilor săi ”…plaiul Peceneaga, până la pârâul Peceneaga și până la podul de la săvârșirea Bogdanei (Moldova),… până la Omșor (Muntioru) și până la drumul Biscovei (Bisoca), la săvârșirea Văii Boului și de la Meledic în sus, până la Cheie și până la drumul Buzăului și podul Brebului și Clașna și Brazul (Brazău)”. Într-un alt document tot din secolul al XVI-lea, domnitorul Mircea Ciobanul întărește în 1551 comisului Tatu ocină în Pleșcoi, Merloari, Buciumeni și Bisoca, dată de acesta apoi fiicelor sale, Elina, Stanca, Maria și Anca. Neculele, în prezent sat al comunei Vintileasca, este moșie menționată în anul 1759, când domnitorul Mihnea Turcitul întărește lui Dragomir și surorilor sale Stanca și Moașa și nepoților săi Momce și Bragă, mai multe părți de sate printre care Joicelul, Neculele, alături de Munții Muntiorul și Mușa.