Undeva, departe, intre miile de insule ale Indoneziei, se afla o insula cu un profil ca de contorsionist – Sulawesi. Si dupa cum arata insula de ciudat, nu se putea ca in aceste locuri sa nu se nasca o cultura pe care multi ar privi-o ca fiind ciudata… undeva in zonele centrale ale insulei, inconjurata de masivi muntosi verzi… bine ati venit in Tana Toraja !



De aceea casele traditionale au acoperisul cu o forma arcuita, sugerand barcile. De altfel, aceasta arhitectura originala (inrudita totusi cu cea batak din Sumatra) iti rasare la tot pasul… casele sunt din lemn, impunatoare, extrem de inalte. Pe peretele frontal sunt insirate coarnele bivolilor sacrificati in ceremoniile torajane – este evident cu cat sunt mai multe coarne, cu atat familia respectiva este mai bogata. Desi casele par imense, interiorul este insa extrem de stramt. Nu sunt decat trei camere in interior, iar plafonul este foarte sus de parca ar locui oameni de 3 metri inauntru. De altfel, asta a fost una din marile mele surprize – pe cat de mari par la exterior, pe atat de inguste sunt la interior.

Si asa am ajuns sa scriu cuvantul sacru – bivol. Bivolii sunt principala bogatie a torajanilor. Bivolii reprezinta moneda de schimb – o casa poate costa intre 10 si 50 bivoli, iar cand se imprumuta bani, chiar daca primesc rupii indoneziene sau dolari, imprumutul este exprimat in bivoli – moneda forte ! Daca imprumuti 3000 euro (cam cat costa un bivol), vei da inapoi 3500 euro daca la momentul rambursarii banilor, un bivol costa 3500 euro, sau 2500 euro daca bivolul se depreciaza… dar mici sperante, pentru ca cererea de bivoli este in crestere. Exista de asemenea doua tipuri de bivoli – bivolii comuni, negri care costa in jur de 3000 de euro, in timp ce un bivol “special” – alb sau baltat, poate costa pana la 10.000 euro !

OK, dar la ce naiba le trebuie torajanilor atatia bivoli ? Ei bine, aici vine cheia problemei – nu poti sa-ti ingropi rudele daca nu le faci o ceremonie si nu poti sa faci o ceremonie daca nu sacrifici bivoli ! Iar ceremonia funerara este o traditie fundamental pentru o societate cum e cea torajana.

Familia trebuie sa puna mana de la mana si sa pregateasca ceremonia. Mortul poate sa astepte si un an, si doi, si trei pana cand rudele lui strang banii sa-l ingroape intr-o ceremonie cat de cat fastuoasa. Credeti ca bivolii sunt unica cheltuiala ? Da, de unde, pentru ceremonie trebuie construite niste pavilioane special – numite in torajana “coteţ” – iata o asemanare, una dintre putinele intre romana si torajana ! Si dupa ce ai bivolii si cotetele, curg invitatii… evident, nu vor veni cu mana goala, vor veni cu o multime de porci vii pe care ii vor manca la fata locului, prajituri si multe alte bunatati.

Am fost si eu la o astfel de ceremonie. Turistii straini sunt bine primiti la inmormantari, pare sa fie o mandrie pentru organizatori cati straini vin – oricum nu prea se jeleste, atmosfera nefiind deloc de durere, ci mai repede semanand cu o chermeza. Mortul era dintr-o familie bogata, ghidul nostru mirandu-se cat de repede i-a fost organizata ceremonia dupa moarte – doar trei luni, aparent un record de viteza prin zona. Mortul era intr-un cosciug in mijlocul unui baldachin peste care trona un acoperis torajan in forma de corabie. La cap, i-au cantat niste psalmi – majoritatea torajanilor sunt protestanti – singura religie de prin zona care le-a acceptat traditiile si apoi toata lumea s-a strans intr-o hora in jurul cosciugului. Dupa hora, barbatii au pus mana pe baldachin si hurducaindu-l, mai sa-l scoale pe raposat din morti au luat-o la vale, razand de fiecare data de cate ori le cadea baldachinul din mana. Au vrut sa-l duca si prin sat, dar au renuntat… la intrarea in curtea cu cotete fusese construita o poarta mult prea mica pentru baldachin, asa ca l-au dus pe langa cotete si l-au suit in varful unui turn de unde un MC a urlat minute in sir povestindu-I viata… Intre timp rudele si invitatii curgeau cu porcii dusi in spate, guitand de zor, iar bivolii erau purtati mandrii prin zona. Organizarea era ca la carte – existau si hostesse imbracate traditional care se ocupau de VIP-uri.

Climaxul a fost cand a fost adus un taur caruia i-au taiat gatul in fata turnului cu cosciugul… Strainii s-aui oripilat, localnicii s-au bucurat, cert e ca toata lumea a fotografiat sau filmat sacrificarea bietului bivol… Ceremonia mai dura inca 3 zile – a doua zi veneau un alt rand de oaspeti care aduceau porci si alte daruri (bivolii sunt strict apanajul familiei), a treia zi erau sacrificati toti bivolii (ghidul ne-a zis ca vor fi in jur de 30 – 40 bivoli, deh, familie instarita), iar in a patra zi il vor ingropa.

Pe cat de sofisticata e ceremonia de ingropare, la fel de sofisticat e si mormantul. Traditional, adultii erau ingropati in niste nise sapate in stanci. Cei de sange albastru si care au sacrificat cel putin 33 bivoli la ceremonie, au dreptul la un tau-tau, o statuie de lemn care arata ca un bau-bau, reproducand efigia decedatului. In zilele noastre, au inceput sa apara si cavourile. Sa nu credeti ca au aparut si cimitirele, cavourile sunt puse peste tot, in camp, prin sate, pe unde au nimerit – si sunt mari cat o casa ! Copiii care mor de mici isa nu au parte de o ceremonie, nu au nevoie de bivoli… pe vremuri, erau insa ingropati in trunchiul unor copaci imensi… Am vazut cativa copaci… traiesc in continuare, sunt verzi, cresc… iar copii morti, traiesc si ei in trunchiurile lor vii….

Pentru mai multe povesti de calatorie, puteti citi blogul lui Imperator: http://www.imperatortravel.ro/